Teatru și justiție

Lupta pentru justiție a fost una din vedetele acestui an. Așa că nu mai întreb dacă ați urmărit singura piesă a naționalului clujean selectată la FNT 2017, mă refer aici la spectacolul montat după Procesul lui Kafka. Am reușit să-l văd în avanpremieră, împreună cu colegii de la teatru.info, și am scris despre el fiecare după vizionare, eu pe-aici, Andreea Lupu pe dincolo în mai și Mihai Gligan la rândul său, aici.

N-am să produc aici vreo altă cronică după acest spectacol. Criticii din generațiile anterioare o scriau abia după a doua sau a treia vizionare a unei reprezentații, în vreme ce noi, urmașii lor, prinși în mecanismul inexorabil al timpului, ne așternem gândurile pe hârtia electronică imediat după spectacol, pentru ca nu cumva ca ele să se piardă, suprascrise de alte idei și informații prin care navigăm. Nu veți citi așadar, în cele ce urmează, ceva în genul cronicilor de întâmpinare din linkurile de mai sus (pe care puteți da click liniștiți dacă sunteți pasionați de teatrologie).

Scopul acestui articol este de a porni o retrospectivă culturală a lui 2017, și am ales să încep cu Procesul lui Kafka. În topul celor mai bune spectacole urmărite de mine anul acesta și susținute de trupe din Cluj, București, Timișoara, Oradea, Arad, Iași sau Vâlcea, Procesul se situează în prima jumătate. Într-un interviu dedicat premierei de către studioul teritorial al TVR, actorul principal Ionuț Caras declara pentru Vasile Hotea – Fernezan că speră să vină la spectacol și vecinii de vizavi, ca și cei de pe strada Dorobanților – cu aluzie la judecătorii Curții de Apel, ca și la cei care trec pragul Tribunalului clujean.

k2Dacă spotul de promovare al spectacolului era unul foarte dinamic, în același interviu (mai pe larg) pentru emisiunea Transilvania culturală, actorii recunoșteau că repetițiile n-au fost tocmai comode (decorul realizat de Helmuth Stürmer fiind montat inițial într-o zonă indistrială) și nici ușoare, pentru că indicațiile regizoarei Mihaela Panainte, venită din Germania unde a studiat după metoda David Esrig, i-au cam derutat – semn că odată cu închegarea unei echipe stabile de actori, naționalul clujean și-a format o anumită personalitate sau manieră scenică, ale cărei limite sunt greu de depășit.

Doar obiceiul regizorului Mihai Măniuțiu, care (asemeni colegului său de generație, optzecistul Tompa Gabor de la Teatrul maghiar din Cluj) începe să invite și alți regizori să monteze cu echipa naționalului, ce mai poate forța depășirea acestor limite sau comodități. Chiar dacă actorii nu au fost tocmai fericiți să joace în acest spectacol (scopul justiției fiind dreptatea, nu să-i facă fericiți pe participanții la Proces), impactul vizual asupra spectatorului, ca și cel emoțional, au fost la cote înalte. Pentru evidenţierea relaţiei scenografie – actor, protagoniştii spectacolului, obișnuiți să (se) joace împreună au fost invitați să se joace cu decorul, să profite de el.

Procesul nu este însă un spectacol uzual, deoarece esențialul nu se petrece în exteriorul personajelor, ci în lumea lor interioară. Acesta este, în final, rostul justiției – de a face reparațiile cuvenite în moralitatea omului, în lumea sa interioară, spectacolul Procesului fiind mai puțin gustat de participanți, speriindu-i chiar pe cei mai slabi de înger, în vreme ce restul (mai mult sau mai puțin implicați), îl consideră chiar puțin absurd. Nu știm dacă justițiabilii clujeni vor fi văzut în cele din urmă spectacolul.

În lumina ultimei narative, cea a arestării lucaniene, în care au fost scăpate presei „pe surse” în fiecare zi din ajunul Crăciunului câte-o informație din dosar, se pare că nu prea. Nici judecătorii bucureșteni n-au părut impresionați de scandalul de presă iscat în jurul arestării celebrului chirurg și mason clujean, așa că n-au fost de acord cu cererea de reținere a DIICOT și au dispus cercetarea sa sub supraveghere judiciară.

decalogue-10Nu ne facem iluzii nici că urologul de origine moldoveană va fi urmărit spectacolul adus în discuție, după cum, desigur, nu a vizionat nici episodul X din Dekalogul regizorului polonez Kieslowsky. În acest ultim episod al celebrei serii care interoghează ce mai înțelege din cele 10 porunci societatea contemporană este vorba de un rinichi. Porunca este (aparent) cea mai simplă: nu râvnești la bunurile aproapelui tău.

Cum ar putea găsi scenariștii Piesiewicz și Kieslowski, mă întrebam, rămășițele contemporane ale acestui ultim comandament moral, într-o lume orientată spre acumularea de valori materiale? Ce se află în spatele materialismului, a dorinței de a poseda lucruri, observată chiar de actanți și pusă în balanță de regizor cu deposedarea (furtul timbrelor), și cu cedarea rinichiului pentru bani?

Ei bine, unul din protagoniștii filmului polonez își pierdea un rinichi, ca preț al dorinței sale de acumulare, în vreme ce protagonistul „filmului” românesc făcea bani reparând, dar și intermediind… rinichii altora.

 

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s