Seri maghiare la FITCA

Pentru că vin dintr-un oraș cu multiculturalitate mimată de cei mai mulți cetățeni (și nu mă refer la lumea culturală, ci la politicieni și la cei turmentați – care nu au știut niciodată cu cine să voteze), sunt foarte atent la aceste aspecte. De aceea cred că merită puse sub lupă spectacolele teatrelor maghiare prezente la această ediție a FITCA.

Despre Un tramvai numit dorință am scris aici: un spectacol clasic, cu o distribuție reușită (4 din cei 7 actori au fost senzaționali), dar cu un subiect foarte dur. Este vorba acolo de un „șoc cultural”, iar femeia care vine în vizită la sora ei este violată de cumnatul său și trimisă la casa de nebuni. Totuși, viind tratat într-o manieră clasică, ești prins în jocul foarte bun al actorilor principali și faci parcă abstracție de subiect. Este aici și meritul regizorului american, dar și al teatrului în general, care alege să nu prezinte scena violentă (crima sau violul) ci doar consecințele acesteia, sau premisele care au dus acolo.

Spre deosebire de spectacolul de studio produs de Teatrul maghiar de stat din Cluj-Napoca, cel de sală mare jucat de cei de la Csiky Gergely din Timișoara aborda subiecte mai puțin personale, sau nu tocmai susceptibile să afecteze emoțional spectatorii. Punerea în scenă a fost însă una mult mai fermă, pentru a sublinia mesajul: cu personaje care se plimbau de colo-colo (lumea e o scenă, iar noi suntem actori) aparent haotic, cu multe spânzurători, semnificând societatea la fel de sufocantă pentru omul contemporan, precum o văzuse și Shakespeare la momentu scrierii Sonetului 66.

Poate că schimbarea sălilor (nu știu dacă scenografia ar fi permis) să fi avut vreun efect: „Shakespeare – Sonnet 66”, un spectacol de festival, s-ar fi pretat mai degrabă la Sala studio, iar cel după textul clasic al lui Tennessee Williams „A Streetcar Named Desire” ar fi umplut poate Sala mare, iar astfel, fiecare și-ar fi găsit publicul potrivit. Structura teatrului maghiar, care împrumută de la cel german funcția dramaturgului – înlocuită la noi, parțial, de secretarul literar – este cea care îi permite o mai mare deschidere.

Spre deosebire de teatrul românesc, teatrul maghiar nu are regizori angajați, ci doar directori de scenă, care coordonează succesiunea secvențelor scenice (tot ce ține de lumini, sunet, proiecții). Pentru actori este mai dificil să lucreze cu regizori invitați, fiind pusă la încercare capacitatea lor de adaptare, dar și rezultatele sunt pe măsura eforturilor depuse.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s